Mă trezesc adesea de jur împrejur cu atâta răutate izvorâtă din prostie, încât mă întreb cu tristeţe dacă sărăcia este vinovată de deprecierea vertiginoasă a condiţiei umane normale; aceea de exemplar uman dotat cu inteligenţă, simţ al ridicolului, măsură minimă a exerciţiului faptelor proprii şi nu în ultimul rând accesorizat cu sentimentele absolut obligatorii pentru întregirea titlului nobil de om - compasiune, răbdare, sinceritate şi ruşine.
Nimic din toate acestea nu mai par să îmbrace majoritatea copleşitoare a contemporanilor mei, avizi doar de blidul plin cu mâncare, portofelul doldora de bancnote şi niscaiva saltimabanci care să le facă temenele din zori până-n seară, lăudându-le închipuita deşteptăciune, neştirbita frumuseţe sau chiar artisticul tupeu!
Dar să spunem că acest gen de proşti sunt inofensivi, atâta vreme cât nu deranjează pe ceilalţi şi îşi duc iubirea de sine la paroxism îndeplinind doar o jumătate din porunca ,,iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi'', pe câtă vreme, proştii care se cred atotştiutori sunt cea mai păguboasă specie. Pe de o parte, pentru cei din jur (prin nonşalanţa şi răutatea cu care îşi debitează propriile ,,filosofii'', despre care sunt mândri ca de nişte odrasle geniale pe care ceilalţi trebuie să le accepte şi chiar să le admire necondiţionat)iar pe de altă parte, pentru ei înşişi (cultul propriei imbecilităţi ducând adesea la depresie şi chiar la sinucidere)
